INTERVIU IOAN COMAN

 

Drumul către actorie este adesea presărat cu o mulțime de obstacole, dar pasiunea reușește să învingă în orice context și cu orice ocazie. Ioan Coman interpretează cu multă emoție figura paternă în spectacolul „Despre tandrețe”, în regia lui Vlad Trifaș, și rămâne în memoria publicului ca o coardă sensibilă a spectacolului. Cum a fost primul său contact cu scena, când s-a afirmat în fața publicului și cum a reușit să urmeze o carieră în actorie, deși era de așteptat să profeseze în inginerie, aflați în interviul de mai jos:

Reporter voluntar: Ați terminat Facultatea de Electronică în paralel cu cea de Teatru, deși ați știut de la bun început că urma să vă afirmați într-un singur domeniu. Ce v-a motivat să absolviți ambele facultăți? Și cum ați ales actoria?

 

Ioan Coman:  Nu prea am știut de la început ce o să fac. Dar am căutat. În adolescență am încercat multe – sport, muzică, dans, poezie – tot ce apărea ca trend printre colegii de clasă sau de liceu. Încercam să găsesc un lucru care să mă individualizeze în grup. Însă, cum am nimerit la liceu într-o clasă cu elevi foarte buni la învățătură, mi-a fost clar că ar trebui să caut să mă impun prin activități extrașcolare. Unele dintre încercări au eșuat lamentabil, pe altele le-am practicat puțin, dar cercul de teatru a fost cel care a aprins o scânteie într-un loc din mine, de care nu știam că există. Pe vremea aceea erau doar 10-15 locuri pe an la teatru, așa că nici nu m-am gândit să încerc. Am intrat la Politehnică, împreună cu majoritatea băieților din clasă, am făcut împreună armata, la termen redus, și așteptam începerea facultății, sperând să intru într-o brigadă studențească în vogă printre studenții Politehnicii din Cluj. Numai că, după primul semestru, a venit Revoluția. Au fost niște ani zbuciumați, cu tot felul de inițiative și încercări; s-au reînființat și înființat facultăți. Eram la o restanță din anul doi când am aflat că există o facultate de teatru în Cluj. M-am înscris, am dat examen și am intrat ultimul. Am făcut facultățile în paralel, pentru că o vreme am primit bursă de la amândouă. Părinții au insistat să dau licența și la Politehnică, pentru că pe atunci încă erau mai multe posturi de ingineri decât de actori și ei nu prea credeau că o să fac mare lucru cu actoria. Dar uite că n-a fost așa!

 

R.V.:  Care a fost prima întâlnire cu teatrul și când ați simțit cu adevărat nevoia de a fi pe scenă?

 

I.C.:  Prima întâlnire cu publicul a fost la sfârșitul clasei a treia, când, într-o scenetă regizată de doamna învățătoare, eu îl jucam pe omul cu trei cojoace. Cum era destul de cald, știu că am leșinat pe parcursul serbării sub cele trei cojoace. Nevoia de a fi pe scenă nu am simțit-o. Îmi amintesc că în primii ani de institut, la examene, mă gândeam și speram să aibă loc tot felul de calamități naturale care să amâne spectacolul. Emoția asta o mai am și acum, chiar în secunda de dinainte de a păși pe scenă. Îmi plac foarte mult repetițiile, drumul către personaj, către spectacol, și senzația pe care o am după o reprezentație inspirată. Cred că am dezvoltat o dependență în timp, dar nu pot spune exact când anume.

 

R.V.: Ați refuzat vreodată să interpretați un personaj deoarece ați simțit că nu vă identificați cu el?

 

I.C.: Niciodată. Nu-mi amintesc să fi fost în situația de a refuza un rol. Oricum, fiecare rol este rezultatul unei negocieri între mine și structura de gândire pe care o prezintă autorul, intermediată de regizor.

 

R.V.:  Dacă v-ați putea întoarce în timp, care ar fi momentul pe care l-ați schimba și de ce?

 

I.C.: Poate că la terminarea liceului ar fi trebuit să am mai mult curaj și să dau examen la UNATC. Mi-ar fi fost mai ușor să ajung unde mi-am dorit.

 

R.V.: Ce ne puteți spune despre personajul pe care îl interpretați în „Despre tandrețe” și despre spectacolul în sine?

 

I.C.: Personajul este un om maladiv de sensibil, fragil, copleșit emoțional de frumusețea lumii. În urma unei tragedii, se retrage într-un loc de recuperare unde își rememorează trecutul și unde este vizitat, din când în când, de fiica lui. Spectacolul, regizat de Vlad Trifaș, este o selecție de scene din piesa lui Matei Vișniec, care spune povestea maturizării unei fete și balansul ei afectiv între tată și iubit.

R.V.: Cum credeți că va fi receptat spectacolul de către publicul buzoian?

 

I.C.: Cred că va fi foarte bine primit, mărturie stă prima reprezentație de la sfârșitul stagiunii trecute, când, în festival, spectacolul a avut parte de aprecieri unanime și nenumărate chemări la rampă. Sper să avem, în continuare, parte de același public entuziast și deschis!

 

Reporteri voluntari: Ardeleanu Antonia și Negru Mădălina Ioana

Machetă: Ștefania Carpen