MIORIȚA. IEȘIREA DIN CERC

 

Se lasă umbrele inerte peste colțul cel gri de rai.

Din aglomerarea de forme nu poți distinge, la început, decât șuba albă a unui cioban prea tânăr și conturul de aer al unui fluier de os. Șuba miroase puternic a saivan. Se simte mirosul acesta până departe, în sală. E autentic.

Baciul se așază cu mișcări molcome în centrul unei pajiști de munte. Stă în centrul lumii. Spațiul scenic este atent delimitat de marginile unui cerc negru și subțire, simetric cu cel de deasupra, luminos, aflat în armonie cu tot ce ține de lumea pământească. Ce e sus e și jos, în oglinda întoarsă. Sus e lumina, jos e întunericul.

Forma aceasta nu a fost întâmplător aleasă de scenografa Andreea Săndulescu. Cercul simbolizează întregul, eternitatea, apartenența la divinitate, altfel spus este chiar materializarea ideii de rai. În varianta culeasă de Vasile Alecsandri, raiul se află „pe-un picior de plai”, la munte, aproape de cer, în pură spiritualitate.

Spectacolul regizat de Cristian Ban este, evident, o reinterpretare care actualizează mitul, îl plasează în contemporaneitate, păstrând firul central, al legăturii dintre om și univers, dintre om și destin. Spectacolul întreg pare o scriere în palimpsest. Trebuie descifrat.

Baciul mioritic crede în existența raiului, care se află, dacă știi să-l vezi, peste tot: „Raiul este la munte cu voi”, „Raiul este acolo unde mă simt în siguranță: în satul meu”.

Mișcarea scenică viguroasă este completată de replicile construite atent. Uneori nu se spun pe scenă multe cuvinte. Tăcerea are rostul ei în contemplarea lumii, iar fizionomia actorilor grăiește de la sine.

Piesa este împărțită în mai multe tablouri care cuprind miezul alegoriei moarte-nuntă, între „Un apus de soare” și „O pauză”. Se folosește frecvent ideea de probabilitate, fiindcă nimic nu e sigur, deși totul este posibil, nu neapărat dezirabil: Ce-aș face dacă…? M-aș gândi, l-aș lovi, l-aș acoperi etc.

După ce alegoria moarte-nuntă se împlinește prin căsătoria tinerilor, în rai, nu pe pământ, oile ciobanului recită balada Miorița. E nevoie de această reamintire a textului originar. E nevoie de această reamintire a textului originar?! Rămâne să ne gândim.

La final, publicul este eliberat de farmecul artei scenice printr-o replică-avertisment. Pentru a nu se confunda arta cu sursa ei de inspirație, ficțiunea cu realitatea, imaginarul cu realul sunt puse alte delimitări, alte „cercuri” și „rame”: Ați urmărit ceva ce nu există!

Oare?! Atunci când actorii respiră și gândesc în fața unei săli pline de spectatori ajungi să te îndoiești că spectacolul nu a devenit realitate palpabilă, că nu a îndepărtat limitările, ieșind din cerc.

Denisa Apostol, Colegiul Național „Mihai Eminescu” Buzău, clasa a IX-a, participă la proiectul Atelierul de cronici,din cadrul Festivalului BUZĂU / IUBEȘTE / TEATRU!

Foto: Andreea Iordache

MIORIȚA, Festivalul BUZĂU / IUBEȘTE / TEATRU!

Teatrul FANI TARDINI, Galați

Distribuția:

Nică Bargan (Ciobanul moldovean), Elena Emandi (Oaia ciobanului moldovean), Radu Horghidan (Ciobanul vrâncean), Oana Mogoș (Oaia ciobanului vrâncean), Vlad Ajder (Ciobanul ungurean), Elena Anghel (Oaia ciobanului ungurean), Mihaela Grosu (Mireasa), Mihai Păun (Câinele)

Regia: Cristian Ban

Scenografia: Andreea Săndulescu

Dramaturgia: Radu Horghidan

Asistent regie: Lavinia Eiler