CRONICA SPECTACOL – Limpede nu auzi decât cu inima – 0 grade cu soare

Limpede nu auzi decât cu inima - 0 grade cu soare

(Centrul de Creație Maidan, Cluj Napoca)

 

Scenariu: Filip Odangiu și Diana Aldea 

Regia: Filip Odangiu

Actori: Ferenc Sinko (Radomil Seretlean)

           Ioana Cojcărescu (Vera Seretlean)

           Maria Pandrea (Mara Seretlean)

           Ingrid Neacșu (notarul, ospătar)

 

În a treia seară a Festivalului Teatrului Tănăr, pe scena buzoiană s-a jucat o piesă extrem de actuală, 0 grade cu soare, în regia lui Filip Odangiu, adaptată într-un mod creativ și pentru publicul cu probleme de auz, dar fără a prejudicia în vreun fel arta teatrală de înaltă ținută. Piesa s-a născut dintr-o experiență biografică particulară a regizorului, sensibil la mărturiile persoanelor cu deficiențe, transformată în situație de viață cu aplicații general valabile.

Spectacolul prezintă povestea de dragoste a unui cuplu mixt format dintr-o auditoare și un surd. Cei doi soți, Vera (Ioana Cojcărescu) și Radomil Seretlean (Ferenc Sinko), se pregătesc să divorțeze la inițiativa Verei. Aceasta vrea să își urmeze visul de a cânta, de a fi liberă, dar nu dorește să îl mai aibă alături pe cel cu care s-a căsătorit. Radomil, soțul surd, refuză să semneze actele notariale și, printr-un discurs emoționant adresat publicului, introduce adevăratul subiect al piesei: iubirea necondiționată.

Dragostea este asemănată cu natura și cu ciclul anotimpurilor:

„Primăvara” iubirii reprezintă etapa în care cei doi se îndrăgostesc. În acest punct, spectacolul evocă începutul relației, când soții trăiesc fericiți în propriul cămin. Vera cântă o melodie românească, iar Radomil, în ciuda deficiențelor pe care le are, o îndeamnă să continue. Chiar dacă nu pot comunica pentru că ea nu cunoaște limba semnelor, asta nu îi împiedică să se iubească. Ne este adus la cunoștință că limba semnelor (LSR) nu este aceeași cu limba română, dar „limba română e una singură”.

„Vara” iubirii – scena începe cu melodia „La vie en rose”, soții Seretlean aflându-se la un restaurant scump, intim. Radomil încearcă să o învețe câteva cuvinte în limba semnelor și îi explică modul în care el dansează și simte muzica prin intermediul vibrațiilor. Ne este dată și o definiție a amorului: „E un lung prilej pentru durere”.

„Toamna” iubirii „vine discret, nu o simți” (Radomil). În această scenă, Vera își exprimă disperarea, îi mărturisește soțului său că vrea să îl părăsească, cu toate că îl iubește, pentru a-și căuta vocea: „Te iubesc, dar asta nu-i de ajuns. Vreau mai mult.Vreau să cânt. Plec să-mi găsesc vocea. Muzica mea.”(Vera)

„Iarna” iubirii este momentul inevitabil, când se revine la cadrul inițial în care cei doi soți stau față în față, iar notarul se află cu actele între ei. După ce publicul a aflat povestea cuplului, Radomil acceptă să semneze actele de divorț, spunându-i Verei: „Fii liberă. Dar să știi, vocea ta adevărată nu e în altă parte, ci aici”.

Toată lumea se aștepta ca spectacolul să se termine, însă ne este adusă în centrul atenției fata celor doi, Mara, care este doar la o lună distanță de examenul de bacalaureat. Vera, aflată în Anglia, o ajută să se pregătească pentru examenul de engleză, fără știrea lui Radomil. Fata nu reușește să ia examenul și primește o propunere din partea mamei sale de a se muta în Anglia. Mara merge la aeroport cu tatăl său care îi dăruiește un fes galben (simbolul soarelui). 

Spectacolul surprinde din nou, terminându-se într-un mod neașteptat: Mara nu se urca în avion și alege să rămână cu tatăl său în România, pentru a-i ajuta și pe ceilalți surzi să aibă curaj să-și îndeplinească visurile. 

Decorul este unul simplu, cu trei scaune, o canapea și o masă, nu atrage atenția asupra lui, ceea ce ajută publicul să fie mult mai atent la mesajul piesei. Sunt menționate câteva dificultăți pe care surzii le întâlnesc în societate, dar ne sunt prezentate și numeroase avantaje pe care ei le au față de oamenii „normali”: „Pot să-ți privesc fața și să spun ce simți înainte să-mi spui prin cuvinte” (Mara).

Spectacolul m-a surprins într-un mod plăcut, fiind o lecție de viață pentru noi toți. Suntem învățați să vedem și părțile bune din oameni, să nu mai judecăm. Fără să ne dăm seama îi alungăm pe cei cu deficiențe din societate, îi marginalizăm, crezându-ne mai presus decât ei. Noi, oameni „normali”, așa cum ne place să ne numim, avem impresia că noi suntem mai buni, că știm mai multe, că suntem perfecți. Dar ne înșelăm: deseori, cei cu deficiențe, fie de vedere, fie de auz, știu mult mai multe doar simțindu-ne, fără ca noi să scoatem vreun cuvânt.

În acest context social destul de tulbure, 0 grade cu soare relansează meditația asupra unor valori precum empatia și solidaritatea, ieșind în întâmpinarea nevoii de comunicare din societatea actuală, așa cum s-a putut vedea din reacția sălii. Într-un fel, piesa ne reamintește lecția micului prinț, fiind un dialog despre tandrețe și despre candoare, coordonate ale existenței care nu țin cont decât de nevoile sufletului, căci „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor”. (Antoine de Saint-Exupéry, Le Petit Prince) Sau, parafrazând, „Limpede nu auzi decât cu inima.”

(Răduță Maia Ioana, clasa a XII-a, la C.N.„B.P.Hasdeu”, Buzău)