Fetița din debara suntem noi - de Oana Jindiceanu

Regia: Andreea Grămoșteanu și Alexandru Unguru

 

Teatrul are puterea de a ne face să trăim mai multe vieți într-una singură, iar spectacolul Fetița din debara reușește tocmai acest lucru — să ne poarte printr-o călătorie a emoțiilor și a gândurilor. Un lucru pe care piesa regizată de Oana Jindiceanu, jucată în a treia zi a Festivalului Teatrului Tânăr, la Teatrul „George Ciprian” din Buzău, ni-l transmite este acela că oricât de grea ar fi viața nu trebuie să renunțăm niciodată, iar persoanele care ne rănesc, au nevoie doar de o îmbrățișare și de niște cuvinte frumoase, deoarece nu au primit suficientă dragoste atunci când aveau mai mare nevoie.

Piesa începe când personajul principal - actrița Oana Jindiceanu - se urcă în alergare, desculță, pe scenă. Aceasta începe să vorbească direct despre tatăl ei, deși este singură. Decorul este compus din două uși, iar una este tăiată pe jumătate și atârnată de tavan. În cadru, se află, de asemenea, și un scăunel, care are un rol esențial, acesta reprezentând locul sigur în care se retrage fetița, ori de câte ori are nevoie să fie singură - debaraua ei. La începutul piesei, actrița scrie cu creta cuvintele „TATA”, „BUNICA” și „MAMA”, fiecare poziționat lângă o ușă. „Mama” este singurul care se află lângă ușa întreagă, aspect deloc lipsit de  importanță, redând impactul cel mai mare al mamei în viața fetiței. Mama este cea care îi este alături cea mai mare periodă.

Decorul neschimbat este foarte intrigant și stârnește o întrebare: De ce s-au ales ușile pentru a reprezenta importanța unor persoane în viața fetiței? Răspunsul este simplu. Nu știi niciodată ce se află în spatele unei uși, la fel cum nu știi cum sunt oamenii. Poate că, din exterior, par reci și de neatins, dar, în sufletul lor, au nevoie doar de iubire, de niște cuvinte atent alese și de o îmbrățișare, la fel cum au nevoie și mama, tatăl și bunica fetiței.

Fetița, numele acesteia fiind Oana Radu, începe și povestește scurte amintiri din perioada copilăriei sale. Povestește cum tatăl ei a dezamăgit-o la 5 ani când l-a asteptat o oră ca să o ia de la școală și cum, mereu când era ceratată, era asemanată cu tatăl ei.  Oana se mută și locuiește cu bunica ei, care, din păcate, o jignește constant și o lovește. Dar povestește cu zâmbetul pe buze cum îndura acel comportament al bunicii. Locul ei secret în care se ascundea ori de câte ori avea nevoie era o micuță debara plină cu cărți, aflată în apartamentul bunicii, unde se simțea în siguranță. La vârsta de 12 ani, aceasta începe să trăiască cu mama ei, dar are o surpriză neplăcută când realizează că aceasta bea. „Sunt cu mama, dar ea nu este cu mine, este singură” este o replică ce sugerează singurătatea cu care s-a confruntat Oana. Printr-un comportament frumos, fata încearcă să obțină din partea mamei sale laude, puțină apreciere și înțelegere, dar nu primește, în schimb, decât ceartă și critică.

Monologul dramatic include menționarea celor mai importante amintiri, de la anumite vârste, și a faptelor care au marcat-o pe Oana, respectiv avortul de la 16 ani. Aceasta suferă după copilul ei nenăscut și i se adresează: „Ești copilul unei copile”. Viața fetiței este plină de suferință îmbrăcată în glume, râsete și mici ironii. Un alt moment dificil pentru ea este la vârsta de 37 de ani, când nu se mai recunoaște în oglindă, iar traumele din copilărie revin, făcând-o să creadă că este doar un eșec. Baia devine noua ei debara.

Publicul este receptiv și se amuză la glumele Oanei care maschează frumos realitatea tulburătoare pe care a trăit-o fetița. Aceasta crește s și, când ajunge la vârsta de 40 de ani, realizează că, după toate jignirile, descurajările și lipsa completă de afecțiune, mama ei nu i-a vrut niciodată răul, ci doar a vrut să fie fericită și să aibă tot ce ea nu a avut. Totuși, fetița și mama au definiții diferite pentru fericire. După tot ce a îndurat, după toate criticile suportate, jignirile și bătăile, aceasta își iubește nespus copiii și, cel mai important, îi învață să-și iubească și bunica, pe mama fetiței. Iar, cu dragoste și cu multe îmbrățișări, mama se schimbă și devine o persoană mai bună.

Piesa de teatru se apropie de sfârșit, iar Oana rostește: „Fetița iese din debara și închide ușa pentru totdeauna”. Aceste cuvinte simbolizează cum a reușit să depășească toate lucrurile rele din viața ei, cum se simte, în sfârșit, în siguranță oriunde ar merge și cum nu se mai află în umbra greșelilor ei. Astfel, piesa se sfârșește cu frumosul mesaj transmis publicului, de a nu judeca niciodată pe cineva și de a continua șă te bucuri de viață. Publicul o aplaudă cu multă admirație pe Oana Jindiceanu, care, printr-o interpretare superbă, a adu-o la viață pe „fetița din debara”.

cronică semnată de Dobre Bianca Maria, elevă la Colegiul National „B.P.Hasdeu”, din Buzău