CRONICĂ DE SPECTACOL – 8 TAȚI

,,Nu știa că exist și tocmai de aceea nu m-a îngăduit LUI.”

            Oameni ieșind din căsuțe prin acoperișurile minuscule, versurile lui Johnny Cash fredonate parcă fără vreun scop anume, siluete proiectate în ferestre și Nico. Nico fără un tată, dar cu alți opt.

Piesa ,,8 tați” vorbește despre importanța familiei în dezvoltarea unui copil, despre abuz, manipulare și rolurile impuse de societate. Pe Nico o găsim, dar o și lăsăm în fața ușii albe amplasate în mijlocul scenei din care pâlpâie o luminiță galbenă și unde dincolo ar trebui să fie un bărbat cu o ,,scuză clasică pentru procreatorii clasici care s-au cărat clasic”.

Rosa știe doar că ,,bărbații sunt niște porci” și că ,,poți fi o adevărată familie și-n doi”, afirmații pe care nu se ferește să i le repete fiicei sale, care începe să se îndoiască de mama ei atunci când brusc părerile i se schimba odată cu apariția lui Marudur, noul soț, noul tată. În esență, spectacolul este o spirală de amintiri prin care călătorim alături de Nico, ce își retrăiește viața până în momentul declanșator în care se află la un ciocănit distanță de tatăl ei biologic.

Am apreciat sincronizarea actorilor, dar și jocul de lumini, momentele muzicale, tenta umoristică, ironia și autoironia. Ultima scenă mamă-fiică se termină cu o promisiune făcută de Nico, aceea că îi va scrie câte zece scrisori pe zi mamei sale bolnave de epilepsie, pentru a se revanșa că nu i-a vorbit cât a fost plecată. Nefiind neapărat un pas spre împăcare, ci mai degrabă unul spre iertare, tragedia modernă îmbracă o formă ludică în care tatăl poate fi deja mort, un doctor sau chiar Johnny Cash.

(Antonia Ardeleanu, clasa a X-a, C.N.„B.P.Hasdeu”, Buzău)

Poți trăi toată viața cu un singur regret?! În piesa ,,8 tați”, regizată de Irisz Kovacs, ni se prezintă regretul uriaș al protagonistei, Nico Katz, de a nu-și fi întâlnit nicodată tatăl. Piesa începe și se termină cu momentul tensionat al fetei așteptând la ușa tatălui său, ,,procreatorul”. Poate momentul ideal va veni acum, mai târziu sau peste un an. Cine știe?!

Nico este atât de absorbită de golul lăsat de figura paternă, încât neglijează complet relația cu mama sa, Rosa, pe care o respinge vizibil, afirmând chiar că nu mai e mama ei. Afirmarea lui este negarea ei și viceversa. Comunicarea ajunge să se manifeste doar prin certuri și reproșuri. Când Nico îi adresează întrebări într-un mod insistent despre „marele absent”, mama preferă să mențină subiectul tabu. La 15 ani, îi interzice să cânte prin casă melodii despre iubirea ideală sau care îi aminteau de el, conținute de discurile dosite într-o cutie în pod.

După discuția de mică, purtată cu mama ei despre bărbați, noul soț al mamei sale, Marudur, care ajunsese să-i fie ca un tată, o dezamăgește iar. Astfel, singura ei evadare este cea a găsirii unei noi ,,familii”, respectiv o gașcă de bandiți. Nico încearcă până și o familie americană perfectă, ca din filme, însă un an ,,trece repede”. Acum, prietenii ei cei mai buni sunt Johnny Cash, „un ratat care scrie despre dragoste”, și Herman Hesse, „un descendent al lui Tolstoi și Ghandi”.

Senzația de nimicnicie și de neputință - ,,Nico se simte brusc mică în casă” - o blochează, iar aceasta nu poate evada din spirala ghinionului, ,,repetând istoria” mamei, la 19 ani. Tragedia este marcată atât de relația problematică dintre mamă și fiică, cât și de epilepsia Rosei, agravată de teama pentru Nico. Și lumea încă se mai întreabă de ce e așa de serioasă...

Piesa ne demonstrează că trebuie să prețuim ce avem, chiar dacă acel lucru pare uneori nesemnificativ. Și ne-o spune într-un mod simplu, cu un decor auster și grăitor, în egală măsură. El prinde viață prin jocul de lumini și prin mișcarea ce amintește de jocul de copii – ieșitul/intratul actorului din/în casă, prin deschiderea/închiderea acoperișului. Un pic de magie ce are loc chiar sub nasul spectatorului. Un adevăr grav spus tranșant, fără patetism, chiar cu puțină ironie.

Componenta ludică atenuează drama individuală. Viziunea regizorală redă o poveste simplă, relativ comună, într-un mod emoționant și particular. Aici, iubirea plutește undeva între închipuire și minciună. Doar Johnny Cash sau arta în general/ muzica/ teatrul ne poate trezi de la realitatea crudă, ne redă speranța.

 (Sofia Catarina Șerbu, clasa a XI-a, C.N.„B.P.Hasdeu”, Buzău)

 

Există familia perfectă ? Nico le-a încercat pe toate, iar, la vârsta de 19 ani, a ajuns să se confrunte cu un alt capitol neterminat al vieții ei. O viață de adolescent unită de traumele maturizării și pusă în scenă de echipa Teatrului de Stat, Constanța. În încercarea de a găsi acel acasă ,,acasă”, cei 5 nomazi ai rolurilor principale expun prin povestea tragică a unei tinere ce luptă încă dinainte de a se naște cu găsirea locului propriu în lume - o lume ce pare a adulților care nu își fac timp să trăiască în ea, gravitatea efectelor ce vin ca urmare a experiențelor menite să o întărească.

Cheia unui spectacol de natura celui ,,8 TAȚI” este întocmai continuitatea, legătura constantă dintre actori și sincronizarea de la un capăt la altul al gesturilor precise. ,,Jocul de pase” între un număr dublu de personaje celor aflați pe scenă este ceea ce caracterizează conceptul pieselor de teatru gestionate în această formulă de distribuție limitată. O distribuție a noii generații, venită cu pachetul artiștilor compleți – performanțe în oglindă, fragmente muzicale și dezinhibiţie umană.

În final, ne dăm seama că nu putem spune cu certitudine cine e Nico – Ecaterina Lupu, Cristiana Luca sau poate chiar Theodor Şoptelea, pentru că fiecare din noi încă mai are teama de a îndrăzni și preferă confortul din fața unei uși închise, dincolo de care orice scenariu e încă posibil. O nouă fereastră luminată poate spune o poveste, mai mult sau mai puțin plăcută, însă fără a auzi zgomotul soneriei nu putem ști ce ne așteaptă: un trecut dureros, un viitor închipuit sau vinilurile nostalgice ale lui Johnny Cash.

(Adelina Trandafir, clasa a XII-a, la C.N.„B.P.Hasdeu”, Buzău)