Aproape perfectă (XXL – FAT PIG)

de Neil LaBute,

traducerea: Irina Velcescu

Cu: Tudor Aaron Istodor/Andi Vasluianu, Raluca Vermeşan, Irina Velcescu şi

Vlad Zamfirescu

Regia: Cristian Juncu

Scenografia: Cosmin Ardeleanu

VACĂ. SCROAFĂ. PORC. Câte insulte mai poţi să inghiţi înainte să te ridici şi s-o aperi pe femeia pe care o iubeşti? La asta trebuie să răspundă Tom când se îndragosteşte de Helen, o tânără femeie deşteaptă, amuzantă, sexy şi care se-ntâmplă să fie supraponderală.

„Iadul sunt ceilalţi” spune Sartre şi sintagma asta pare să pecetluiască într-un mod ciudat existenţa lui Tom, personajul principal din Aproape perfectă (XXL - Fat Pig). „Dacă am fi undeva, nu ştiu, într-o altă epocă sau într-o altă ţară, unde să nu mai fie nimeni în jur... atunci, totul ar fi în regulă”, îi marturiseşte el lui Helen.

Ajuns în situaţia de a explica relaţia lui prietenilor săi inguşti (dar, în acelaşi timp, extrem de amuzanţi) e pus faţă în faţă cu propriile lui preconcepţii despre importanţa standardelor de frumuseţe.

Cavalerii, eroii romantici, coborau până în iad pentru dragoste. Dar cum ar fi stat treaba oare, dacă iubita ar fi fost imposibil de urcat pe un cal fără să-l deşele? Cum ar fi arătat scena în care trebuie apărată iubita dacă bărbatul, aşezându-se protector în faţa ei, nu i-ar fi acoperit nici măcar un sân?

LaBute nu e un romantic. El îşi pune personajele în situaţii neconventionale, tocmai pentru a se confrunta cu convenţionalul, cu ideile preconcepute.

„Piesa vorbeşte, de fapt, despre slăbiciunea umană şi despre greutatea pe care o întâlnesc oamenii în a susţine sau a spune răspicat ceea ce gândesc. Şi cam aşa sunt şi eu – într-o cochilie – bine intenţionat, dar destul de laş când e vorba să scot capul afară. Nu-i uşor să fii erou.

            Cât priveşte personajele, le iubesc pe toate pentru că sunt îngrozitor de umane – ar vrea să aibă convingeri pe care să le susţină, dar până la urmă, preferă să fie plăcuţi de ceilalţi. Nu sunt personaje pe care să le îndrăgeşti la modul convenţional, poate, dar sunt perfect recognoscibili în plan uman. De fapt, nu-mi prea mai fac griji dacă publicului o să-i placă personajele mele sau nu. (...) Singurul lucru la care mă gândesc e să creez nişte personalităţi interesante. Interesante şi la fel de complexe ca şi oamenii adevăraţi. Sper să-mi fi reuşit aici.” (Neill LaBute)

Piesa lui LaBute este pe de-o parte o critică inteligentă la adresa idealurilor de frumuseţe hollywoodiene pe care le acceptăm fără discernamant, iar pe de altă parte, pune sub semnul întrebării capacitatea noastră de a schimba ceea ce nu ne place la noi înşine.